2.7 C
București

Cat de sigure sunt caminele de batrani din Romania pentru varstnici vulnerabili?

Data:

Uneori, siguranța nu se citește în tabele, ci se aude în liniștea de seară a unei camere curate, în pașii domoli ai cuiva care intră și întreabă pe nume. În România, discuția despre căminele de bătrâni a prins zvâc după câteva dezvăluiri care au zguduit încrederea publică.

A fost ca atunci când se aprinde lumina într-o încăpere în care te-ai obișnuit cu întunericul și vezi, deodată, praful plutind. În spatele titlurilor rămâne însă întrebarea care ne aduce aici: cât de sigure sunt aceste locuri pentru oamenii fragili, pentru bunicii care uită, obosesc, se sting încet sau, dimpotrivă, încă au chef de viață și nu mai au cu cine s-o împartă?

Siguranța, în sensul ei simplu, e o sumă de gesturi elementare: hrană decentă și suficientă, medicație corect administrată, igienă, supraveghere asigurată de oameni pregătiți, proceduri clare și, mai ales, respect. Dar are și o latură nevăzută, aceea care ține de demnitate. Bătrânețea are orgolii tăcute, iar un cămin bun nu doar hrănește, ci protejează demnitatea. Aici apar nuanțele: există instituții unde standardele se văd și se simt, și există altele unde hârtiile arată impecabil, dar camera miroase a singurătate.

Ce spun regulile și cine le verifică

România are astăzi un cadru normativ mai clar pentru serviciile sociale cu cazare destinate vârstnicilor. Există standarde minimale de calitate, proceduri de acreditare și licențiere, registre publice și controale periodice. Furnizorii trebuie acreditați, serviciile să aibă licență de funcționare, iar căminele apar într-un registru electronic care lasă urme. Activitatea de inspecție socială s-a văzut mai bine în ultimii ani, cu rapoarte tematice și misiuni de control anunțate sau inopinate. Pârghiile există.

După scandaluri, s-a strâns șurubul. Centrele care încălcau regulile au fost închise sau suspendate, altele au primit măsuri și termene concrete, iar valul de verificări a lăsat o teamă sănătoasă. Siguranța a crescut pe alocuri și pentru că a apărut frica de consecințe. Nu e idealul, dar e un pas.

Dincolo de litera normelor, standardele cer lucruri care țin de viața de zi cu zi: planuri individuale de îngrijire, evaluări periodice ale stării de sănătate, programe de activități, evidențe ale medicației, protocoale pentru urgențe, reguli pentru alimentație și igienă.

Când sunt aplicate cu bună credință, aceste detalii fac diferența dintre un loc în care trăiești și unul în care doar exiști. Iar inspecțiile au început, tot mai des, să vadă și realitatea din spatele hârtiilor.

Lecțiile grele ale ultimilor ani

Sunt momente când o societate își pierde inocența. Pentru noi, dezvăluirile despre abuzuri în centre pentru vârstnici sau persoane cu dizabilități au arătat cât de ușor poate fi exploatată vulnerabilitatea acolo unde controlul lipsește, iar profitul devine mai important decât omul. Ca și cum sub vopseaua proaspătă s-a găsit un perete crăpat. Reacția firească a fost indignarea, apoi setea de dreptate, apoi întrebarea practică: și acum, ce facem?

Răspunsul s-a văzut în valul de verificări, în închideri, în dosare, în schimbări de proceduri. Dar s-a mai văzut într-un lucru discret: familiile au început să întrebe altfel. Să ceară contracte clare, să verifice licențe, să facă vizite neanunțate, să aplece urechea la detalii.

Presiunea comunității e bună. Niciun standard nu înlocuiește ochiul vigilent al unui fiu sau al unei fiice care revine, întreabă și nu se mulțumește cu răspunsuri generale.

Ce înseamnă, concret, un cămin sigur pentru un vârstnic vulnerabil

Un cămin sigur este, înainte de orice, un loc previzibil. Oamenii fragili tolerează greu surprizele. Orarul meselor, administrarea medicației, vizitele, ieșirile în aer liber, toate ar trebui să curgă domol, ca un râu liniștit. Un cămin sigur are personal suficient pe ture, nu doar pe hârtie. Asta se simte în felul în care se aud pașii pe coridor după miezul nopții, în timpul de răspuns când cineva apasă butonul de apel, în felul în care e schimbată lenjeria fără grabă și fără iritare.

Un cămin sigur are medic sau acces rapid la servicii medicale, are proceduri clare pentru infecții, căderi, episoade de confuzie, are planuri pentru caniculă și pentru iarnă. Și, foarte important, își deschide ușile: familie, voluntari, preoți, terapeuți, prieteni. Lumina intră. Aerul circulă.

Îmi place să mă uit la detalii aparent mărunte. O bibliotecă folosită. O curte în care scaunele nu stau toate la fel, semn că oamenii le mișcă după plac. O tablă cu program, dar și cu fotografii neprotocolare, decupate stângaci. O ladă cu fructe pe care chiar a umblat cineva. Un frigider de medicamente etichetat corect. Mâncare care miroase a mâncare, nu a spital. Pe unde aceste lucruri se văd, de obicei și restul e la locul lui.

Vulnerabilitatea are multe fețe

Când spui vârstnic vulnerabil, te poți gândi la Alzheimer, la accidente vasculare, la singurătate lungă. Dar vulnerabilitatea poate fi și financiară, sau emoțională. Un om care își vinde casa ca să plătească un cămin devine expus abuzurilor contractuale, costurilor neanunțate, clauzelor ascunse. Un om care depinde de vizita zilnică a copilului devine vulnerabil dacă distanța e mare și vizitele se răresc. Un om care nu a mai ieșit la plimbare de luni întregi devine vulnerabil la depresie, iar depresia se confundă ușor cu apatia bătrâneții.

Aici, siguranța nu înseamnă doar camere de supraveghere și saltele antiescare, ci și psihologi, animatori socio-culturali, oameni care știu să aprindă scântei mici în zile care altfel ar semăna prea mult între ele.

Am văzut cămine în care vulnerabilitatea e înțeleasă ca un întreg. Și am văzut locuri unde oamenii sunt îngrijiți impecabil pe hârtie, dar singurătatea e groasă, ca o pătură grea. Nu se măsoară ușor cu instrumentele clasice, dar o recunoști în umerii ușor aduși, în priviri care așteaptă un cuvânt și primesc un formular.

Cum pot familiile să citească dincolo de broșură

E firesc să cauți pe internet, să privești fotografii luminoase și să te lași convins, măcar puțin, de logo-uri curate. Totuși, siguranța reală se verifică la fața locului, de mai multe ori, în zile și ore diferite. Dimineața, când e agitația cea mai mare. După-amiaza, când oboseala se simte. Noaptea, dacă se poate. Întreabă despre licență, despre planul de îngrijire, despre medici și asistente, despre numărul de beneficiari pe tură, despre procedurile pentru pierderi de memorie sau comportament agitat. Cere să vezi bucătăria, depozitul de medicamente, baia. Stai de vorbă cu rezidenții, nu doar cu directorul. Adevărul iese repede din două-trei răspunsuri simple: mâncarea cum e, dormiți bine, vă iese cineva la plimbare?

Dacă ai dubii, fă-ți timp pentru o vizită surpriză. O instituție sigură nu are nevoie să aranjeze prea mult înainte să deschidă ușa. Și mai e ceva, aparent banal: uită-te la zâmbetele personalului. Sunt din reflex, sau din bucurie reală? Oamenii care lucrează cu drag nu știu să se prefacă perfect, iar asta e un semn bun.

Bucureștiul și provincialul: ce diferă și ce rămâne la fel

Capitala adună o ofertă mai mare, cu toate nuanțele ei. Se găsesc centre noi, cu dotări moderne, și instituții vechi care și-au învățat meseria cu discreție și inimă. E firesc ca familiile din orașele mari să caute aproape, să poată ajunge rapid, să împace munca cu grija. Uneori, bugetul împinge decizia spre localitățile din jur, unde costurile sunt mai blânde. Important e să păstrezi aceleași exigențe, indiferent de adresă. Un cămin sigur la marginea orașului e de preferat unui nume strălucitor în centru care nu își respectă oamenii.

Dacă ajungi să cauți informații despre azile de batrani in Bucuresti, nu te opri la primul rezultat. Ia-ți timp să compari, să suni, să ceri referințe, să cunoști coordonatorul medical, să vezi o cameră liberă, nu doar una de prezentare. Obositor, da, dar liniștea de după merită efortul.

Ce aș urmări eu, dacă aș alege azi pentru cineva drag

Aș începe cu licența și cu contractul, scris clar, fără clauze înșelătoare. Aș continua cu personalul: câți oameni sunt pe tură și cine răspunde la trei dimineața. Aș întreba despre medic, despre programul de recuperare, despre psiholog. Aș căuta detalii despre alimentație, despre meniuri adaptate, despre alergii și hidratare.

Aș vrea să știu cum sunt prevenite escarele, cum sunt gestionate căderile, ce se întâmplă când apare un episod de confuzie severă. Și aș sta un pic în curte, la o oră fără program, doar ca să ascult cum respiră locul.

Poate că sună idealist, dar cred că siguranța se simte în felul în care un loc te primește. În privirea portarului, în răbdarea asistentei care explică a treia oară același lucru, în calmul unui director care nu se apără, ci îți arată. Siguranța se vede în lucrurile mici: un dulap cu medicamente etichetat corect, un caiet de temperaturi completat constant, un clopoțel la care chiar vine cineva.

Se poate mai bine? Da. Și depinde de noi toți

Căminele din România sunt într-o tranziție intensă. Unii furnizori și-au înțeles rolul și au pus calitatea pe primul loc. Alții mai stau prinși în tentația de a economisi la oameni și la timp.

Autoritățile au descoperit că inspecțiile repetate nu sunt moft, iar comunitatea a învățat să întrebe, să reclame, să ceară standarde. Mai e drum, dar drumul e mai clar. Ce putem face noi, ca familie sau prieteni, este să fim prezenți și atenți. Să ne cunoaștem drepturile, să citim contractele, să vizităm, să vorbim, să nu acceptăm răspunsuri vagi.

Cât de sigure sunt căminele pentru vârstnici vulnerabili? Răspunsul onest e că depinde.

Depinde de oameni, de inspecții, de proceduri, de management, de comunitate, de felul în care fiecare dintre noi rămâne aproape. Sunt locuri care pot fi numite casă și locuri pe care le ocolești. Între ele, adevărul stă într-o muncă liniștită, repetată, cu rost. Și, da, în grija noastră, a tuturor, pentru cei care ne-au ținut de mână când abia învățam să mergem.

Îmi amintesc de un domn care de ani buni uită numele străzii pe care a trăit o viață întreagă, dar nu uită cum miroase ploaia de iunie. Într-un cămin mic și curat, asistenta i-a așezat umbrela lângă pat într-o zi cu cer greu. N-a avut nevoie de ea.

Când ploaia a început, cineva i-a deschis fereastra câteva minute, iar el a zâmbit, împăcat. Siguranța a fost, atunci, felul acela simplu de a-ți primi ploaia în cameră. Când un cămin știe să facă loc unor asemenea gesturi, de obicei știe să facă loc și demnității.

Stanescu Catalin
Stanescu Catalin
Stanescu Catalin este un autor de blog plin de carismă, care scrie cu o sinceritate și o pasiune ce transpar în fiecare articol. Fie că explorează profunzimile culturii pop sau dezbaterea unor teme sociale complexe, stilul său narativ este un amestec îndrăzneț de informație și umor. Cititorii sunt atrași de autenticitatea și energia lui, găsind în scrierile sale un spațiu unde curiozitatea și reflecția se împletesc armonios. Catalin nu doar informează, dar inspiră, transformând fiecare postare într-o invitație la dialog și descoperire.
Articole recente
Articole populare
web design itexclusiv.ro
- Ai nevoie de transport aeroport in Anglia? Încearcă Airport Taxi London. Calitate la prețul corect.
- Companie specializata in tranzactionarea de Criptomonede si infrastructura blockchain.