4.3 C
București

De la ce vârstă poate începe un copil ședințele de kinetoterapie?

Data:

Există un moment foarte particular în viața oricărui părinte, acel minut în care își privește copilul și își spune, poate în gând: „Oare e în regulă? Nu cumva am ratat ceva?” Uneori gândul acesta apare în salonul de maternitate, alteori într-o noapte lungă, când bebelușul plânge și nu știi dacă e doar oboseală sau e ceva mai mult.

De aici până la întrebarea „De la ce vârstă poate începe un copil ședințele de kinetoterapie?” nu e deloc o distanță mare.

Când intri prima dată într-un cabinet de kinetoterapie pediatrică, de fapt nu intră doar copilul, intră toată povestea voastră de până atunci. Intră și fricile, și sfaturile bine intenționate ale bunicilor, și ce ai citit pe internet, și ce ți-a spus pediatrul pe fugă. Întrebarea despre vârstă e, în realitate, un amestec de teamă și speranță. Teama să nu grăbești lucrurile, să nu forțezi un corp mic și încă fragil. Speranța că, dacă începi din timp, îi vei fi făcut un mare bine copilului.

Adevărul este că nu există o vârstă magică, o cifră pe care să o poți trece în calendar și să spui: „de aici încolo e voie”. Există însă etape, există situații și mai ales există un principiu simplu pe care îl repetă toți specialiștii: cu cât observăm și înțelegem mai devreme eventualele dificultăți, cu atât putem interveni mai blând și mai eficient.

Ca să aibă sens răspunsul, ajută mult să înțelegem, întâi de toate, ce înseamnă de fapt kinetoterapia la copii.

Ce este kinetoterapia pediatrică și de ce nu seamănă cu „gimnastica” obișnuită

Uneori părinții își imaginează că kinetoterapia este un fel de „sport pentru copii”, un fel de oră de mișcare mai serioasă. De fapt, vorbim despre terapie prin mișcare, gândită special pentru bebeluși, copii mici și adolescenți, în care exercițiile, pozițiile și jocurile sunt adaptate strict la nevoile și la vârsta fiecărui copil.

La adulți, accentul este adesea pe recuperarea după o intervenție chirurgicală sau după un accident. La copii, nuanțele sunt mult mai fine. Kinetoterapia poate avea rol de prevenție, poate susține dezvoltarea normală, poate corecta mici dezechilibre de tonus muscular sau de postură, poate ajuta în afecțiuni ortopedice sau neurologice și, nu în ultimul rând, poate să le dea copiilor mai multă siguranță în propriul corp.

Dacă intri într-o sală de kinetoterapie pediatrică, e posibil să ai senzația că ai ajuns într-o cameră de joacă. Saltele colorate, mingi mari și moi, balansoare, plăci de echilibru, jucării așezate strategic. Totul pare un joc, iar pentru copil chiar așa ar fi bine să se simtă. Pentru terapeut însă, fiecare mișcare are un scop clar: să ajute corpul mic să se organizeze mai bine, să descopere poziții, reacții, răspunsuri.

De aici vine și primul răspuns important: nu vârsta în luni dictează în mod rigid momentul în care „ai voie” să începi kinetoterapia, ci nevoia copilului și felul în care terapeutul știe să transforme terapia într-o experiență sigură, suportabilă și, pe cât se poate, jucăușă.

Se poate începe chiar de la naștere?

Când auzi prima dată că există programe de kinetoterapie care pot începe în primele zile sau săptămâni de viață, reacția firească este să te strângi puțin în interior. Un nou născut abia își deschide ochii, abia învață să respire singur. Cum să vorbim deja despre „exerciții”?

La vârste atât de mici, terapia nu seamănă deloc cu ce ne imaginăm noi, adulții. Nu îl pui pe copil să „facă flotări”, nu îl așezi pe aparate complicate. Lucrurile se petrec mult mai fin: se lucrează cu poziționarea lui, cu felul în care este ținut în brațe, cu modul în care stă pe burtică, pe spate sau în brațele părintelui. Uneori se ajustează pur și simplu felul în care este susținut capul sau felul în care este înfășat.

Există bebeluși care se nasc cu afecțiuni clare, cum ar fi malformații ortopedice sau probleme neurologice, și aici intervenția timpurie este esențială. Alți copii vin pe lume mai devreme decât era planificat, sunt prematuri și au nevoie de ajutor ca să recupereze achizițiile motorii. În astfel de cazuri, kinetoterapia poate începe chiar din spital, în colaborare cu medicul neonatolog și cu echipa de terapie.

La nou născuții sănătoși, fără un diagnostic grav, lucrurile sunt mai relaxate. Nu este obligatoriu să ajungi în primele săptămâni la un kinetoterapeut, dar dacă apar îngrijorări, dacă pediatrul ridică un semn de întrebare sau dacă tu, ca părinte, simți că ceva nu se leagă, o evaluare timpurie poate aduce liniște sau, la nevoie, un plan.

Așa că, da, există situații în care kinetoterapia poate începe foarte devreme, chiar din primele săptămâni de viață. Nu este însă o regulă pentru toți copiii, ci o indicație particulară, în funcție de context.

Vârsta la care ajunge, de obicei, majoritatea bebelușilor

Dacă lăsăm deoparte cazurile complexe, urmărite de la început în maternitate sau în centre de recuperare, majoritatea bebelușilor care ajung la kinetoterapie o fac mai târziu, de obicei în primele luni sau în primii doi ani de viață.

Mulți specialiști recomandă o evaluare neuromotorie în jurul vârstei de trei luni, mai ales atunci când părintele sau medicul observă ceva ce nu se potrivește cu etapele de dezvoltare cunoscute. De exemplu, bebelușul nu tolerează deloc poziția pe burtă și plânge imediat ce îl așezi așa, deși ai încercat ușor și repetat. Sau își folosește mai mult o singură mână, se arcuiește puternic pe spate când îl iei în brațe, își întoarce capul constant într-o singură direcție, iar tu, în sufletul tău, simți că nu e doar „moft”.

În astfel de situații, o evaluare la un kinetoterapeut pediatru poate pune lucrurile într-o lumină mult mai clară. Poate ieși din cabinet cu vestea că totul este în regulă, că ritmul copilului tău este pur și simplu un pic diferit, sau poți afla că există un tonus mai crescut sau mai scăzut, o asimetrie, un torticolis discret ori o preferință de poziție care, dacă rămâne necorectată, se poate accentua în timp.

Intervenția la aceste vârste mici are, de obicei, efecte foarte bune. Creierul copilului este extrem de plastic, corpul învață repede poziții noi, iar obiceiurile de mișcare se pot remodela cu pași mici, dar constanți.

Unii copii ajung la kinetoterapie în jur de șase luni, alții aproape de un an, alții după ce împlinesc doi sau trei ani, când problemele de mers sau de postură devin mai evidente. Nu există o fereastră care se închide brusc, nu există „gata, de aici nu mai are rost”. Există însă această realitate simplă: cu cât vedem mai devreme o dificultate, cu atât e mai ușor de corectat.

Cum arată, în concret, o ședință pentru un bebeluș

Pentru mulți părinți, pasul de la „mă gândesc la kinetoterapie” până la „chiar merg la o evaluare” e greu tocmai pentru că nu își pot imagina ce se întâmplă acolo. Mintea fuge repede la aparate, la întinderi dureroase, la copilul lor plângând neconsolat.

În realitate, o ședință de kinetoterapie pentru bebeluși arată mult mai blând. Terapeutul îți ia copilul în brațe sau îl așază pe o saltea, îl privește cum se mișcă, cum își ține capul, cum se rostogolește sau cum reacționează atunci când îi arată o jucărie. Uneori pare că doar se joacă, dar în acest joc se ascund foarte multe informații.

Apoi, pas cu pas, copilul este așezat în poziții care îl ajută să își folosească mușchii corect. Se folosesc mingi mari, role, perne, dar și brațele adultului. Un bebeluș cu tonus muscular scăzut va fi stimulat să își activeze musculatura. Unul cu tonus crescut va fi ajutat să se relaxeze și să își lase corpul să cadă în siguranță, nu mereu încordat.

Părintele este aproape tot timpul prezent în proces. Înveți cum să îl ții în brațe astfel încât să îl ajuți, nu doar să îl liniștești pe moment. Îți sunt arătate poziții de joacă pe burtă pe care le poți încerca acasă, moduri în care să îl atragi spre o jucărie fără să ai senzația că îl „chinuiești”. Se construiește un fel de mic ritual între tine, copil și terapeut.

Plânsul poate să apară, mai ales când copilul este scos din zona lui de confort. Dar nu ar trebui să fie vorba despre durere intensă sau despre forțare. De aceea e atât de important să alegi un loc unde simți că poți întreba orice, că poți spune „mi-e frică de exercițiul acesta” și cineva chiar te ascultă.

Semne care pot sugera că ar fi bine să ceri o evaluare

Fiecare copil are ritmul lui și e foarte ușor să alunecăm fie în extremă anxioasă, în care vedem probleme peste tot, fie în extremă relaxată, în care punem totul pe seama „lasă, că își revine el”. Undeva la mijloc, însă, există câteva semne care, dacă se repetă sau sunt foarte pronunțate, merită măcar o discuție cu medicul pediatru sau cu un kinetoterapeut.

Poate observi că bebelușul își întoarce constant capul doar pe o parte și doarme mereu la fel, iar tu începi să vezi că forma capului se modifică. Sau vezi că nu reușește deloc să își ridice capul când e pe burtă, nici după ce ați încercat de mai multe ori, cu răbdare. Poate plânge intens la fiecare schimbare de poziție, se arcuiește puternic pe spate când îl iei în brațe sau pare să prefere mereu aceeași mână și aceeași direcție de rostogolire.

La copiii mai mari, poate apărea mersul pe vârfuri, un mers legănat sau nesigur, căderi frecvente în situații în care alți copii par stăpâni pe ei, dificultăți la urcat scări sau refuzul unor jocuri care implică alergare, sărituri, echilibru. Uneori nu e vorba despre nimic grav, doar despre un copil mai prudent sau mai puțin interesat de mișcare. Alteori, în spate poate fi o problemă de tonus, de coordonare sau de postură.

Niciunul dintre aceste semne, luat singur, nu înseamnă automat o boală serioasă. Dar, la fel cum te-ai duce la medic pentru o erupție pe piele care nu trece, la fel poți cere și o evaluare a modului în care copilul se mișcă. Cel mai adesea, părinții povestesc, după ce trece emoția, că ar fi vrut să facă pasul acesta mai devreme.

Există o vârstă „prea devreme” pentru kinetoterapie?

Întrebarea apare aproape inevitabil, mai ales la părinții de bebeluși foarte mici. Dacă te uiți la recomandările unor centre de recuperare pediatrică, vei vedea că multe vorbesc despre intervenție încă din primele luni de viață. Pare mult, poate chiar alarmant, dar tot contextul face diferența.

Pentru un copil cu diagnostic clar, cum ar fi o afecțiune neurologică sau o malformație ortopedică, kinetoterapia timpurie face parte din tratament. Nu e un moft, nu e o „opțiune dacă vrei”, ci o verigă importantă în lanțul de îngrijire. Aici, salvează din timp ceea ce, dacă ar fi lăsat pe mai târziu, ar fi mult mai greu de recuperat.

Pentru un copil fără diagnostic, aparent sănătos, întrebarea „nu e cam devreme?” este firească. Răspunsul depinde în mare măsură de modul în care lucrează terapeutul. Atunci când vorbim despre ședințe scurte, adaptate la toleranța copilului, în care părintele este prezent și implicat, vârsta mică nu este o problemă în sine. Din contră, uneori poate fi un avantaj, tocmai pentru că obiceiurile nu s-au fixat încă.

Imaginea care sperie este cea a ședințelor lungi, obositoare, în care copilul plânge o oră întreagă, este forțat în poziții incomode și pare că nimeni nu se oprește să îl asculte. Un astfel de mod de lucru nu este potrivit pentru nicio vârstă, cu atât mai puțin pentru un bebeluș. Din fericire, tot mai mulți specialiști pun accent pe colaborare și pe blândețe.

În practică, un terapeut bun îți va spune sincer dacă este momentul potrivit pentru copilul tău sau dacă e mai înțelept să așteptați puțin și să reveniți la control peste câteva luni.

Kinetoterapie pentru copilul mic și pentru preșcolar

Subiectul vârstei nu se oprește la bebeluși. Foarte mulți copii ajung la kinetoterapie în jur de doi, trei sau patru ani, uneori chiar mai târziu, când încep să apară tot felul de comparații între ei și colegii de grădiniță sau de parc.

Poate observi că cel mic cade mai des decât alți copii sau se împiedică, parcă, de propriile picioare. Poate nu reușește să stea prea mult în picioare fără să se plângă de oboseală. Uneori educatoarea sau învățătoarea este cea care îți spune că vede un mers diferit, că urcatul scărilor este o provocare sau că evită jocurile care presupun sărituri și alergare.

La această vârstă, ședințele de kinetoterapie pot arăta mai „serios” la prima vedere, dar tot jocul rămâne instrumentul principal. Copilul este invitat să sară peste obstacole, să se târască prin tunele, să meargă pe trasee de echilibru, să arunce și să prindă mingi, să își coordoneze mâinile și picioarele. Diferența este că acum poate spune ce îl doare, ce îl sperie, ce îi place și înțelege mult mai bine când i se explică de ce face un anumit exercițiu.

Întrebarea dacă nu cumva este „prea târziu” apare și aici. Răspunsul, în majoritatea cazurilor, este nu. Și după trei sau patru ani se pot corecta multe lucruri. E adevărat, însă, că cei care au ajuns la terapie mai devreme au parcurs drumul, de multe ori, cu mai puțin efort.

Rolul părintelui în decizia de a începe terapia

De cele mai multe ori, părintele este primul care simte că ceva e diferit. Nu neapărat medicul, nu neapărat bunicii. Tu ești cel care îți petreci zilele și nopțile cu copilul, îl vezi în toate ipostazele lui, îi știi felul de a se mișca mai bine decât oricine.

Rolul tău nu este să pui diagnostice, ci să observi și să pui întrebări. Dacă neliniștea tot revine, dacă nu te ajută cu nimic răspunsul „lasă, că își revine el”, atunci ai tot dreptul să ceri o evaluare. Chiar dacă, în final, se dovedește că totul este în regulă, nu ai de ce să regreți că ai avut grijă.

Ideal ar fi ca decizia de a începe kinetoterapia să se ia în echipă, cu medicul pediatru și cu kinetoterapeutul, fiecare aducând o piesă din puzzle. Când simți că ești ascultat și că primești explicații pe limba ta, e mai ușor să spui da sau nu, fără să ai impresia că ești împins într-o direcție pe care nu o înțelegi.

Cum alegi locul și specialistul potrivit

Pare un detaliu, dar nu este. Locul în care ajunge copilul tău la terapie contează enorm. Nu e doar despre aparatură sau despre diplomele frumos înrămate, ci despre atmosfera din cabinet, despre felul în care ești privit tu ca părinte și despre felul în care este atins copilul.

Unii părinți aleg un centru aproape de casă, alții se ghidează după recomandări de la prieteni sau de la medici. Important este să simți că poți avea un dialog. Să poți spune „mi-a fost teamă când l-ați pus în poziția aceea” și cineva să stea să îți explice, cu calm, ce s-a întâmplat de fapt. Să primești și idei concrete pentru acasă, nu doar un „ne vedem săptămâna viitoare”.

În ultimii ani, au apărut tot mai multe centre dedicate copiilor, cu spații gândite special pentru ei și cu echipe formate din kinetoterapeuți, logopezi, psihologi, medici de recuperare. Un astfel de loc poate fi un sprijin real, mai ales atunci când copilul are nevoie de o abordare complexă și de oameni care să vorbească între ei despre evoluția lui.

Din această categorie fac parte și platformele și clinicile dedicate exclusiv copiilor, cum este https://www.iuvokids.ro, unde accentul cade pe evaluări timpurii, programe personalizate și pe colaborarea strânsă cu familia.

Nu e deloc o chestiune minoră felul în care te simți tu, ca părinte, în cabinet. Dacă intri acolo cu stomacul strâns și pleci la fel, copilul va simți asta. Un terapeut bun nu lucrează doar cu mușchii copilului, ci și cu anxietățile și întrebările tale, chiar dacă nu formulează niciodată așa lucrurile.

Ce înseamnă cu adevărat „prea târziu” în kinetoterapie

Există și reversul întrebării. Nu doar „nu e prea devreme?”, ci și „dacă am venit prea târziu?”. O auzi rostită des, de multe ori cu voce joasă, după câteva ședințe în care părintele începe să înțeleagă ce ar fi putut să facă altfel.

Din perspectiva kinetoterapiei, prea târziu înseamnă foarte rar „nu mai are rost”. Chiar și în adolescență se pot corecta anumite poziții vicioase, se poate îmbunătăți forța musculară, se poate lucra la echilibru și coordonare. Sigur că este mai ușor când lucrezi cu un copil mic, dar asta nu anulează beneficiile pe care le poate avea un adolescent sau chiar un adult tânăr.

Poate că e mai blând cu tine să înlocuiești gândul „de ce nu am venit mai devreme” cu „bine că suntem aici acum, hai să vedem ce putem face de azi înainte”. Copiii au o capacitate uimitoare de adaptare, iar corpul în creștere are resurse pe care noi, ca adulți, le uităm uneori.

De la ce vârstă, până la urmă?

Dacă ar fi să strâng totul într-o singură idee, ar suna cam așa: un copil poate începe ședințele de kinetoterapie încă din primele săptămâni de viață atunci când există o indicație clară și o echipă obișnuită cu vârste atât de mici, iar pentru majoritatea copiilor momentul potrivit este acela în care tu sau medicul observați ceva diferit în felul în care se mișcă, indiferent dacă asta se întâmplă la trei luni, la un an sau la patru.

Nu există un ceas universal care sună pentru toți copiii în același timp. Există, în schimb, câteva situații care se repetă. Copilul născut prematur sau cu un diagnostic cunoscut are nevoie de evaluare și, de multe ori, de kinetoterapie încă din primele luni, sub supraveghere medicală. Bebelușul aparent sănătos, dar cu mici semne care te pun pe gânduri, merită o evaluare în primele luni de viață, uneori în jurul vârstei de trei luni.

Copilul mic sau preșcolar care are dificultăți de mers, de postură sau de coordonare câștigă mult dacă este văzut și ajutat, indiferent de vârstă.

Iar dincolo de toate acestea rămâne instinctul tău de părinte. Dacă simți că te frământă ceva și îți tot spui „poate exagerez”, nu strici nimic cerând o părere avizată. În cel mai rău caz, primești confirmarea că totul este bine și pleci acasă mai liniștit. În cel mai bun caz, prinzi din timp un mic dezechilibru și îl corectezi acum, cu câteva ședințe și cu jocuri adaptate, în loc să te întorci peste ani, când va fi mai greu.

Poate că întrebarea nu este doar „de la ce vârstă poate începe un copil ședințele de kinetoterapie”, ci „cum îl pot ajuta eu, ca părinte, să se simtă bine în corpul lui, cu ritmul lui și cu resursele pe care le avem?”. Iar răspunsul, deși arată diferit de la o familie la alta, pornește mereu din același loc: din curajul de a pune întrebări, de a asculta și de a merge alături de specialiști, nu împotriva lor.

Stanescu Catalin
Stanescu Catalin
Stanescu Catalin este un autor de blog plin de carismă, care scrie cu o sinceritate și o pasiune ce transpar în fiecare articol. Fie că explorează profunzimile culturii pop sau dezbaterea unor teme sociale complexe, stilul său narativ este un amestec îndrăzneț de informație și umor. Cititorii sunt atrași de autenticitatea și energia lui, găsind în scrierile sale un spațiu unde curiozitatea și reflecția se împletesc armonios. Catalin nu doar informează, dar inspiră, transformând fiecare postare într-o invitație la dialog și descoperire.
Articole recente
Articole populare
web design itexclusiv.ro
- Ai nevoie de transport aeroport in Anglia? Încearcă Airport Taxi London. Calitate la prețul corect.
- Companie specializata in tranzactionarea de Criptomonede si infrastructura blockchain.